Am fost provocat cu o anumită ocazie de definiţiile pe care le-a dat cineva despre jurnalist. Ce este jurnalistul? Am fost uimit să văd o serie de comparaţii, care mai de care mai interesante şi să văd zugrăvindu-se un personaj aproape mistic. Ce idée… nemaipomenit. Oare eu de ce nu mi-am pus această întrebare? Poate pentru că nu sunt jurnalist. Poate. Dar lucrez aproape de aceşti oameni, uneori chiar cu ei… Chiar dacă, fără supărare, sunt amatori, se numesc jurnalişti. Şi, să fim serioşi, nu poţi deveni profesionist peste noapte. Toţi trec pe la capitolul începător sau amator. Deşi, trebuie să recunoaştem că întâlnim în viaţa acele cazuri rare, care ne taie respiraţia, şi privim cu admiraţie la operele, lucrările şi realizările pe care le au unii de la o vârstă fragedă. Nu sunt ei de vină…
Dar să revin la jurnalistul din mine. De fapt, spuneam că nu voi fi un jurnalist bun. Şi nu vreau să vă las fără argumente. Există o categorie de oameni care are o atracţie deosebită spre schimbare. Aceşti oameni sunt pasionaţii, vizionarii, care vor să schimbe lumea, şi-ar da viaţa pentru o cauză dreaptă. Aşa s-au născut profesorii care sunt amintiţi de generaţii întregi de elevi/studenţi, aşa s-au născut misionarii, rămaşi în istorie pentru pasiunea pentru suflete, aşa s-au născut artiştii, muzicienii, scriitorii, cercetătorii, medicii, detectivii, jurnaliştii…. Se pare că intrăm toţi în această categorie, nu-i aşa? Toţi am vrea să schimbăm lumea, toţi avem propriile idei şi opinii despre ceea ce nu merge bine şi despre ceea ce trebuie schimbat. Diferenţa dintre unii şi alţii este că unii chiar recurg la fapte pentru a-şi împlini misiunea sau visul, iar alţii rămân doar cu visul ….
Şi având aceste motoare pornite în interiorul nostru, nu mai trebuie să ne punem întrebarea oare ce l-a determinat pe ziaristul canadian Serge Monaste să scrie despre “Protocoalele de la Toronto - Natiunile Unite contra creştinismului”. A urmărit un fir, dar s-a dovedit fatal – decedat în situaţii suspecte în 1995. Şi nu ne vom mai întreba de ce reporterul de la Wall Street Journal, Daniel Pearl, a ales să îşi divulge adevărata identitate, răpit fiind de Al-Quaeda: Sunt Evreu! Trupul i-a fost măcelărit cu brutalitate. Mai întrebăm de ce?
Laşi sunt cei care spun că oamenii aceştia au fost „fraieri”. Că au murit în zadar. Pentru că nu este un lucru mai măreţ decât să îţi dai viaţa pentru semenii tăi. Şi sincer, cine ar mai face acest lucru? Sau îţi trebuie un anumit context?
Jurnalistul pasionat, jurnalistul care schimbă lumea… Jurnalistul care e gata să scormonească un trecut periculos, pentru a aduce la suprafaţă adevăruri care ar putea salva mii de vieţi în schimbul demascării unui om… Jurnalistul care nu se teme să pună întrebări incomode, jurnalistul pentru care nu există personalităţi, preşedinţi, mari savanţi, teologi nici mari terorişti, doar oameni, şi atât. Jurnalistul care urmăreşte firul ariadnei cu încredere şi îndrăzneală. Nu am curajul acesta. Dar recunoscând că nu am curajul nu îmi dovedesc laşitatea. Am căutat întotdeauna să mă feresc de situaţiile periculoase, să nu dau de bucluc. Poate o să mă acuzaţi de comoditate, de plăcerea de a mă simţi în siguranţă. Parţial adevărat. Nu judecaţi mărturia mea doar dintr-o perspectivă pur omenească. Într-adevăr nu caut situaţiile periculoase, dar dacă la un moment dat ar apărea în viaţa mea o astfel de situaţie, nu a aş fugi, nu aş da înapoi, pentru că mă încred în Cel ce a permis să mă confrunt cu ea. Şi totuşi, acest lucru nu mă va face un bun jurnalist.
Şi atunci cum rămâne cu pasiunea mea pentru oameni, pentru suflete? Cum rămâne cu flacăra de a schimba ceva? Cum rămâne cu visul, cu viziunea? Faptul că nu voi fi un bun jurnalist, nu înseamnă că nu pot fi un bun scriitor - ceea ce scriu poate avea un impact mare asupra celor ce citesc. S-ar putea să fiu un bun critic de film – să subliniez valorile, să recomand, asemenea operelor literale, capodopere ale genului. S-ar putea să fiu un bun fotograf – să încetez să mă folosesc cuvintele şi să vorbesc în imagini. Să îmi spun părerea despre lume într-un alt mod, să creez cadre şi contexte.
Poate nici tu nu eşti bun, şi recunoşti acest lucru, poate tocmai pentru că urăşti starea de mediocritate pe care o urăsc şi eu. Am invocat-o de atâtea ori şi încercă din răsputeri să ies din ea. Rămân la ideea de a fi cel mai bun, chiar în cel mai mic lucru. Căci cel mai mic va fi cel mai mare. Şi merită să dai tot ce ai mai bun pentru a fi cu adevărat relevant. Să nu exişti doar, pentru că aceasta a fost o conjunctură nefastă a vieţii, ci să exişti cu scop şi cu demnitate. Şi vei avea demnitate atunci când vei da totul din tine, nu pentru tine ci pentru cei din jur.
It is there, I can feel it. From inside outside or from outside to inside? Maybe it was a little bit exaggerated, but sometimes we need to exaggerate to see actually what we are doing. Art is often times an exaggeration. It is a good method to draw the attention. Bunt one in one, it was a good movie. It can make even a grown up man to cry. The story in itself is a simple one. Two young musicians fell in love, love at first site. After a night adventure she becomes pregnant, but they don’t see each other again. To protect her and her future carieer, after she gave birth, the father says that the baby couldn’t make it. The boy grows up in an orphanage but deep inside him he feel that he was loved. He can’t wait anymore for them to find him, so he decides to find them…. through music. The presence of Robin Williams is exceptional. He plays the role of “Wizard”, the one who attracts talented children and makes a living out of their playing on streets. At times he is mean, but he is a good man who actually “saves” the children. He gives a new name to the new found talent - August Rush - but the boy is not like all the other boys. His goal is to become a great musician and to find his parents. It would have been a tragedy for this movie not to have a happy end. The music is very powerful and the story of the genius boy makes you think it is a fairy tale. It the whole drama of this childs live, there is an optimistc view. The whole concept of orphanage, abandoned children, street children is presented in a different light. They are not abandoned, they are nedded. The movie is predictable, but it has it’s beauty. Worth seeing it. (see other comments at: 
