M–am retras în mine asemenea unei scoici care se închide în momentul în care un fir de nisip a pătruns în cochilie. M–am retras în cochilia mea din adâncul mării, sângerând şi plin de durere. M–am retras în singurătate ca să–mi alin rănile şi durerile. Voi deveni o scoică uitată pe fundul mării, acoperită de nisip fără s–o ştie nimeni. Pe dinafară pare moartă, fără viaţă, o cetate înconjurată de ziduri pe care viaţa a părăsit–o. Cât de mult înşeală aparenţele!!
După ani de chin şi de durere petrecuţi în singurătate, din firul acela de nisip iese o minunăţie. O perlă care va fi furată de alţii. Cine ştie dacă rănile mele nu se vor transforma într–o bună zi în “minunăţii”? Toate loviturile primite au menirea de a crea…perle. Cât de nedrept mi se pare! Tot ce ai creat, tot ce ai făcut să fie furat, să fie răpit, smuls de la tine!!! Ce vină are scoica? Se gândeşte cineva la anii de chin, de suferinţă petrecuţi în singurătate, uitată de lume, ca apoi, într–o secundă, rodul lacrimilor ei să fie luat?
Voi rămâne uitat şi părăsit. Mă voi acoperi cu nisipul fin al mării şi voi asculta melodia ei. Mă voi ascunde pentru ca să nu–mi fure nimeni comoara. Cine îmi va fura comoara, îmi va fura inima şi nimeni nu poate trăi fără inimă. Mă voi uni cu scoica şi tăcuţi, amândoi vom continua să suferim în tăcere şi să creăm, până când vom ajunge la capăt.
Suntem sortiţi pierzării, dar noi nu vom muri. Lăsăm în urma noastră un semn, o amintire, o perlă de care se va folosi altcineva. Nu va pricepe nimeni, niciodată sacrificiul. Sau poate totuşi, cineva se va ridica deasupra tuturor, şi va coborî în adâncul mării şi va căuta sub pătura de nisip scoica mamă şi–i va dărui ceea ce i–a fost furat. Îi va dărui perla, ca să se bucure în ultimele clipe de viaţă de comoara ei. Amintire a suferinţelor, a durerii, a lacrimilor. Nisipul o va mângâia, marea îi va cânta şi va muri fericită.
Moartea e ultimul capitol al vieţii şi primul capitol al eternităţii.
… Dacă totuşi suprafaţa e văzută de toţi, adâncul rămâne un mister doar pentru sufletele demne de a-l descoperi. Ce anume face un suflet să fie DEMN? Dorinţa de a vedea dincolo, dorul de a explora şi de a descoperi taine minunate, foamea după o lume diferită, plictiseala de o lume banală, monotonă…
În această grabă şi aglomeraţie, am ales să cobor acolo unde, unora le e frică, altora le lipseşte tăria, acolo departe… dar nu singură. Sunt învăluită de o imensitate albastră, verde, uneori rece, alteori caldă în care soarele îşi strecoară parcă razele, pentru a avea parte de lumina cea mai caldă de mângâierea cea mai tandră. Valuri, valuri mă înfăşoară şi mă surprind totodată – transparenţa apei, claritatea, sinceritatea. Te invit să culegem corali, să căutăm perle. Ştiu că adâncul e la fel de periculos ca şi suprafaţa. Ne vom feri de tentaculele unei caracatiţe morocănoase, vom fugi de alte ciudăţenii deloc prietenoase, ne vom ascunde de un rechin fioros într-o epavă, uitată demult, dar ce-mi pasă? Nu mi-e frică. Vom râde alături de un delfin jucăuş, în timp ce sute de stele şi meduze se vor aduna pentru a face decorul pentru… Regele şi Regina mării…
