Sa nu uiti…

Atât de rău doare când conştientizezi că eşti mic şi neînsemnat, un plod fără formă, un chip de lut plin de defecte… Doare să ştii că eşti departe de perfecţiune, departe de ceea ce ai vrea tu, de fapt. Nu că mi-aş fi stabilit un ţel pe care nu l-am atins, nu că mi-aş fi dorit să ajung pe o treaptă pe care nu am ajuns. Mi-e teamă să îmi stabilesc ţinte înalte, şi nu de aceea mi-e teamă că nu le pot ajunge, ci mi-e teamă de dezamăgire. Cel mai tare nu poate să mă dezamăgească decât sinele meu. Ah, şi cât de rău doare această dezamăgire. Nu poţi invoca nici o scuză, nu poţi să te căieşti. Atunci poate e preferabil să nu faci nimic ? Să nu te străduieşti? E nevoie de o doză mare de inocenţă şi de naivitate, să poţi merge înainte ca un copil, cu zâmbetul pe buze şi să nu înţelegi că vocile care stau în jurul tău te descurajează. Să crezi, că, de fapt, te descurajează. Dar tu să mergi înainte şi să îi implori pe cei din jurul tău să te ajute, să îţi dea o sugestie, să te îndrume.
Până la urmă am ajuns la concluzia că dezamăgirile mele se trag din nerealizările mele. Şi mare a fost greşeala să aştept să fiu încurajată de realizări, de reuşite. Poate, totuşi ar trebui să revizuiesc valoarea pe care o are omul. Care este măsura în care un om primeşte valoare? Când un om evaluează un alt om, nu face decât să îşi exprime o părere subiectivă, de cele mai multe ori, nu obiectivă. Pateu un om să dea o valoare reală unui alt om? Nicidecum. Şi am căzut şi eu în această deşertăciune, aşteptând ca ceea ce fac să fie de valoare pentru cineva. Să mă laude şi să îmi spună că am făcut ceva de excepţie. Dar încă tot nu sunt în clar cu noţiunea de excepţional versus mediocru. Aş vrea să fac bine ceea ce fac, nu vreau să mă complac în mediocritate şi iată, că am ajuns din nou în faza în care nu mai ştiu ce ştiu. Este cel mai de evitat punct. Acolo pendulezi, aşteptând să cazi în locul potrivit.