Despre mine

Nu stiu la ce varsta a inceput fiecare sa-si constientizeze existenta, sa isi descopere sinele, sa isi puna intebari, dar eu, cand ma gandesc la mine, inclin sa cred ca am facut-o la momentul potrivit, in perioada cea mai tulbure a unui om…adolescenta. Ma gandesc la mamele care au copii mici si ii urmaresc… Pot spune despre bebelusii lor cand isi descopera manutelesi le studiaza, le intorc pe toate partile, se uita cu interes la ele. Cam asa am inceput sa fac si eu cu sufletul meu, cu tot ce insemna persoana mea. Si asta se intampla pe la 14-15 ani. Toata analiza si studiul efectuat pe propria-mi persoana a fost indelungata, severa, dura. Singurul copil la parinti, vesnic observat, urmarit, criticat, mustrat, aparat, protejat, nu se putea sa nu isi puna intrebari. Daca ar fi sa spun ce mi-a lipsit cel mai mult in perioada mea de formare si de descoperie a sinelui, as spune ca mi-a lipsit acel colt care sa fie al meu, acea odaie, cat de mica in care sa ma refugiez si in care sa imi pun in ordine gandurile. Si inca un lucru care mi-a mai lipsit, a fost compania unui frate sau a unei surori. Incerc sa evit cat se poate de mult “conditia imposibila” gen ce ar fi fost daca sau daca as fi avut, daca as fi fost…. atunci…E o actiune terminata, iremediabila, trecuta. Imi place sa cred ca sunt genul erolului care se resemneaza, care isi accepta destinul si voia divinitatii… asemenea ciobanasului din Miorita, sau asemenea lui Sisif, nu ca erou absurd, ci ca unul care este fidel in a-si urma soarta.

va urma….

Imi plac hartiile. Chiar foarte mult. Am pastrate cursurile din facultate, caietele de franceza si de engleza din liceu si chiar o carte de muzica din clasa a patra. Stiu ca nu le voi deschide niciodata, pentru ca nu trebuie decat sa dau un click si gasesc despre oricine, orice. Dar imi plac hartiile. La pastrez. Poate asta este una din mostenirile mele romanesti… pentru ca mai am si altele… neromanesti. Romanii sunt nostalnici, nu le place sa arunce nimic, le e plin podul cu lucruri care poate o sa trebuiasca la ceva, candva. Peste ani, vom avea muzee valoroase, haioase in care vor fi expuse cele mai ciudate lucruri adunate de romani…. Imi plac cartile. Si pe acelea le adun cu toate ca am din ce in ce mai putin timp sa le citesc. Dar profit de orice ocazie in care sunt provocata la un studiu. Imi place sa scriu, desi vorbaria multa saracia omului… vechea vorba din popor. Daca ar fi sa stai de vorba, in loc sa semeni si sa sapi, saracia s-ar strecura pe langa tine si cu greu ai mai scapa de ea. Am scris despre mine, sa ma ajut pe mine, fiindu-mi critic si prieten. Apoi am scris si despre evenimente, am cantarit, mi-am spus parerea. Si am obosit. Prea multa vorbarie. Imi place sa tac. Sa stau in liniste, fara niciun zgomot in jur, in afara de forfota urbei care nu se poate opri. Nu stiu cine ar putea veni cu ideea ca macar o zi pe an toate masinile sa stea in parcare iar oamenii sa circule pe jos, cu bicicletele, sa ne mai protejam urechile, orasul, mediul… Imi place muzica… sa o ASCULT. Sa o bag in seama, sa stau si sa o ascult. Am avut si eu tentative de a scrie muzica. Pastrez totul. De ce nu? Toate fac parte din viata mea. Nu ma lipesc de ele, dar poate peste ani cienva din familie, din generatiile viitoare va vrea sa afle mai multe despre stra stra stra bunica si ma gandesc ca ii vor prinde bine resursele. Imi place imaginea. O imagine face cat o mie de cuvinte. Asa incepe perioada tacerii. Imi place o vorba foarte mult. Predica cu toate mijloacele de care dispui, iar daca trebuie, foloseste-te si de cuvinte. Nu-i asa ca este frumos? Prin imagine se poate realiza usor acest lucru. Indemna, incurajeaza, exprima-ti sentimentele, iar daca e nevoie, foloseste-te si de cuvinte.

Regret inca un lucru.. desi nu pot sa mai schimb nimic. Va ramane pururi in inima mea un gol sau un dor dupa acel ceva… Marea pasiune neimplinita a vietii mele… E atat de dureros uneori, incat parca esti luat de valuri, te copleseste un nor care te duce pe aripi de vis, facandu-ti scenarii despre cum ar fi fost daca… Am avut tentative, dar nu a fost ceva consecvent. Nu stiu de unde aceasta dragoste aprinsa dupa clapele albe si negre. Nu stiu de unde ata dor dupa acele ciocanele magice care produc un sunet atat de placut. Initial s-a pornit de la dorinta dupa o “mangodila” sau o “vioaua”, pe la trei ani. Apoi, nu stiu cum, au aparut acele fascinante clape, pe care le puteam stapani cu un degetel. “Sus pe ramure-le ci-cirip-cirip, canta pa-sa-re-le….”. Cred ca o mare parte din vina o are si prima mea “tovarasa de limba franceza”, care auzindu-ma cu cata maiestrie armonizam clapele mici mici, de la un pian rosu, sau albastru (nu mai tin minte) tot mic, care putea fi carat in ghiozdan, a exclamat plina de entuziasm, un entuziasm pe care nu il voi uita niciodata: “Vai! dar spunei mamei sa te dea la pian!”… Si plina de aceeasi inflalacare, supusa si cuminte…. i-am spus mamei…. Am reintalnit-o pe “vinovata”, la intlanirea de 10 ani, si cu acelasi entuziasm inflacarat spunea celorlalti: “Noi ne cunoastem de 20 de ani, i-am fost prima profesoara de franceza.”
Desigur, nu a uitat sa ma intrebe nici de pian.
A fost acolo, in mine, fara sa stiu, acel sambure plantat, care a incoltit putin, a crescut, s-a uscat, iar s-a trezit putin, si tot asa. Dar a fost ca o samanta care a fost aruncata intre spini. Inabusita….
Insa clapele acelea nu le pot uita. Ma trec fiorii cand le aud.. prima iubire… este un adevar absolut care nu va fi rasturnat niciodata. Si ma bucur de aceasta prima iubire… clapele.

Partea a treia

Au trecut anii. Cautarile si descoperirile nu au secat. Treptat am ajuns in floarea tineretii, atunci cand esti in cea mai mare forta, cand stralucesti de frumusete, de pasiune si de inteleciune. Asa descriu cartile, sau mai bine zis revistele, femeia la 30 de ani. Si nu m-a lasat Cel de Sus sa ajung la aceasta varsta fara sa nu ma implineasca ceva, fara sa nu umple un gol, umplut de praf, de cele 2 decenii plus… in care a ramas tot gol. Am descoperti o pasiune  pe care o pot practica singura, o pot dezvolta, o pot invata. Si de data aceasta nu trebuie sa ma limitez la putin. Stiu sa cant putin la pian, putin la muzicuta (daca am castigat-o la consurs de bicileta cand aveam pana in 10 ani, ce sa fac? ) putin la chitara (daca am primit-o cadou trebuia sa fiu demna de ea si sa  nu o las in colt de decor), putin din toate, dar nimic bine. Asadar, dupa toate temerile mele si dupa toate intrebarile mele gen: “dar eu ce sa fac cu viata mea? eu nu sunt in stare sa fac nimic singura…” a aparut acel obiect negru, cu un buton si cu un vizor, Te uiti si apesi. Conteaza si cat de bine te uiti dar si cat de bine si cat de repede apesi. E minunat. Poate a fost cel mai mare cadou al sufletului meu pe care l-am primit in al treilea deceniu de viata. Mai sunt si alte goluri si neimpliniri, pe care cu cat le constientiyeyi cu mintea limpede, adult, dor tot mai mult, mai ales dupa ce citesti randuri detipul: “o nedajde amanata aduce boala in oase dar o dorinta implinita e un pom de viata.” Astept sa prinda viata si cealalta parte din mine…