Floarea deşertului – decât menajeră, mai bine fotomodel

Cele doua laturi ale peliculei autobiografice ridică doua chestiuni , una care atinge viaţa persoanlă, iar cealaltă vizează o populaţie numeroasă. E o poveste in care tăcearea îşi are rolul bine definit. Printre rânduri se ridica întrebarea: Cine îţi croieşte destinul? Şi dacă este cineva în spatele destinului tău, trebuie să te supui întocmai?

Nu e primul exemplu care demonstrează că singuri intrăm în destin, prin alegerile pe care le facem. Dorinţa de a trăi, de a schimba, de o viaţă mai bună, îşi spune cuvântul. Warris e floarea deşertului sau trandafirul de deşert, simbolul Saharei. La figurat, ar putea însemna o floare rară, care se naşte din uscăciune, acolo unde sunt cele mai puţine şanse de supravieţuire.

Warris îşi împlineşte destinul cu success, destinul de floare rară. După crunta mutilare, la vârsta de trei ani, care i-a schimbat viaţa pentru totdeauna, după căsătoria la 13 ani cu un om care i-ar fi putut fi tată, supravieţuieşte miraculos unei călătorii crunte pentru a ajunge în capitala Mogadishu unde locuia bunica ei. Din cauza climatului politic instabil din Somalia, bunica o trimite in Londra, la nişte rude, sperând să nu o prindă războiul în ţară. Timp de şase ani este servitoare in ambasada Somaliei, în locuinţa rudelor, fără să aibă legătură cu lumea din afară. După şase ani, izbucneşte războiul prevestit de bunica ei. Abia acum începe să îşi câştige singură existenţa, lucrând ca om de servici la un fast-food. Ascensiunea ei nu este intâmplătoare. Alegerea ei a fost punctual de plecare a unei cariere la care nici nu ar fi visat. Nu şi-a propus niciodată să fie top model. Dar decât femeie de servici, mai bine fotomodel.

Însă  bifarea unei vieţi mai bune, de pe lista cu dorinţe nu înseamnă că  şi-a împlinit destinul în totalitate. Nu a putut uita niciodată ziua care i-a schimbat viaţa pentru totdeauna. Poziţia de ambasador al Naţiunilor Unite a fost următorul pas pentru a atrage atenţia asupra unei practice terifiante, care se poate solda cu moartea, în multe cazuri. A abandonat cariera de fotomodel pentru a milita pentru drepturile femeilor care sunt mutilate prin circumcizie în peste 25 de state africane.

Match Point (2005)

“Cel rău nu scapă nepedepsit. Binele învinge întotdeuna.” Este sloganul din spatele poveştilor şi a basmelor. Dar în viaţa de zi cu zi, îi vedem adesea pe cei răi că scapă fără să fie pedepsiţi. Dacă faci rău nu înseamnă că vei muri înainte de 40 de ani, răpus de boală sau de altă tragedie, iar dacă faci binele, nu înseamnă că vei trăi confortabil, lipsit de griji. Este misterul vieţii, care îi face pe unii să strige la Dumnezeu şi să ridice pumnul în vânt, întrebând: „De ce ai permis asta? De laşi să se chinuie sufletele nevinovate, de ce laşi răul să înflorească şi să se bucure? Unde e dreptatea?”

Ori de câte ori o persoană face rău nu este judecată imediat nici nu devine dintr-o dată victima unei nenorociri deşi continuă să facă răul. Este tentată facă rău din nou şi din nou, devreme ce poate scăpa. Lipsa consecinţelor imediate îl îndeamnă pe cel ce face răul să facă mai mult. Furi 10 lei şi scapi şi te gândeşti foarte serios să mai furi alţi 10 lei. După ce furi 20 de lei fără să fii prins şi pedepsit, eşti tentat să devii hoţ profesionist, şi să continui să faci la fel. Nenorocirea nu stă întotdeauna în cârca celui infidel.

Fostul tenisman preferă să aibă „noroc” decât să fie „bun”. Şi sorţii îi surâd. Intră într-o familie înstărită, primeşte o funcţie care îi permite o carieră şi o soţie înţelegătoare şi iubitoare. Dar inima îi arde de plăcere după „femme-fatale”, femeia care are ceva ce atrage, dar nu oferă nimic în schimb.

Woody Allen propune drama nedreptăţii, a celui rău, care scapă nepedepsit, pentru că ne place de el, chiar am vrea scape. În unele momente am vrea să fie prins, însă de dragul lui Chloe, care este o „scumpă”, am vrea să scape, să nu fie ea rănită.

„Nu văd niciun viitor cu femeia asta, dar duc o viaţă confortabilă cu soţia mea.

Poate aici este diferenţa dintre dragoste şi poftă.”

La un moment de răscruce, strâns ca într-o menghină, Chris face alegerea vieţii. Alege să îţi protejeze viaţa confortabilă, reputaţia, funcţia, sacrificând pofta, adulterul, înşelătoria. O ucide pe Nola, care îi poartă copilul. În urma anchetei, este găsit nevinovat. După multe încercări, soţia lui rămâne însărcinată.

It would be fitting if I were apprehended… and punished. At least there would be some small sign of justice – some small measure of hope for the possibility of meaning.

Reign over me (2007)

Ce merită şi ce nu merită văzut? Depinde dacă te simţi vulnerabil sau nu, deşi la o adică toţi suntem vulnerabili. Însă unii ne lăsăm atinşi, alţii ridică poţi ferecate în jurul inimii lor, rămân reci, de neatins, mândri chiar, de succesul cu care reuşesc să respingă orice apropiere.

Un film de Mike Binder, o dramă dusă la extremă, am spune, dar la urma urmei unde sunt limitele depresiei, sau mai precis adâncurile? Cine poate spune că e o realitate mult exagerată.

Pierderea soţiei şi a celor trei fete a făcut din Charlie o legumă care şi-a creat propria lume. Are un scuter drăguţ, nişe căşti care să amortizeze „zgomotul” amintirilor, tobe şi un ecran imens pe care ucide „monştrii”. Dacă faci lucruri care nu sunt pentru categoria ta de vârstă nu înseamnă neaparat că ai o deviaţieJ.

După efectele aplaudate de la „Independence Day” şi laudele la adresa lui Will Smith, care sincer a avut un rol simplu, jucat fără efort, mă tot întrebam da oare totuşi, ce înseamnă un actor bun? Cred că şi de data aceasta Adam Sandler m-a tras de mânecă: „Hei, it’s me”. De la Spanglish, Punch Drunk, Click, Adam Sandler a întruchipat o varietate de personaje şi de temperamente. Nu a dezamăgit nici în  „Reign Over Me”, unde joacă alături de Don Cheadle.

Dar de ce acest titlu? Reign Over Me sau Acoperă-mi inima (nu prea simt cu titlul în limba română).  Adică mă stăpâneşte depresia? Sau pot să fiu stăpânit, dependent foarte uşor (de jocuri video)? Sau vino şi invadează-mi lumea, deşi te resping? Stăpâneşte anormalul din mine? Da, este un film sclipitor, şi ori de câte ori se pune accent pe fiinţa umană, rezultatul va fi o capodoperă  (Eternal Sunshine of a Spotless Mind, 2004, The Truman Show,1998, A Beautiful mind, 2001 etc).

Independence Day (1996)

Ziua Independenţei (1996), un film de Ronald Emmerich cu Will Smith, Bill Pullman, Jeff Goldblum, etc.

Extratereştii invadează Tera cu gând de a o distruge. Tehnologia lor net superioară le dă de furcă americanilor, însă, ca de fiecare dată, există un plan B. Într-un fel recunosc succesul acestei ideologii de viaţă în definirea culturii americane. “There has to be o solution.” Niciodată înfrânt, niciodată la pământ. Ideologia de învingător, de succes îşi aduce roadele.

Amuzant că Pandora experimentază exact inversul. Tera vine cu o tehnologie net superioară, care însă este doborâtă de ceva sacru. Aş putea spune că Avatar îşi are nişte rădăcini subţiri în Independence Day, chiar dacă este doar o opinie persoanlă.

Nu sunt împătimit după SF nici OZN-uri. Percep realiatea cosmică fără aceste elemente şi prea multă ficţiune ştiinţifică dăunează . Însă fiecare avem dreptul de a crea, de a ne imagina, si rezultatul imaginaţiei îl vedem transpus pe pelicule.

Încercam să urmăresc firul acţiunii, previzibile de altfel.Cuvântul de încurajare al preşedintelui, doi trei eroi care umplu golurile, în momente în care nimeni nu se mai aşteaptă la nimic, savantul şi apoi muzica victorioasă.

Ceea ce dat gust filmului, au fost “mirodeniile” picante, deigur, schimbul de replici comico-ironice, pentru o anumit[ categorie, poate chiar ofensatoare. (“What is this? I’m not Jewish”, “Well, nobody’s perfect”)

Oricum epoca anilor ’90 a fost epoca potriotismelor gen BraveHeart, the Patriot, aşa ca vizavi de acest aspect nu mai comentez, desi nu stiu de ce noi suntem uneori intrigaţi de merele tam-tam care se face intotdeuna in jurul steagului americii a preşedintelui etc. Poate pentru că am vrea şi noi să fim la fel, dar din păcate nu ne caracterizează patriotismul.

De asemena este evident că întreaga lume se învârte în jurul Americii, iar dacă se întâmplă ceva important, se întâmplă în America (chiar dacă transmite ştirile Europa FM .

Destul de şocantă trecerea de la o epocă cinematografică la alta. Nu prea ne mai uităm la filme care scad sub anul 2000, deşi în topul celor mai bune 250 de filme, ultimii zece ani reprezintă cam o treime.

Avatar

De când cu „instant messaging”, unii termeni sunt folosiţi frecvent, dar poate mulţi nu cunosc traducerea cuvântului pe care îl întâlnesc zilnic la calculator. De exemplu „shift”  – schimbare, „avatar” – transformare, metamorfoză. Chiar îmi place semnificaţia, deoarece mă identific cu starea de metamorfozare, deşi nu cred într-o schimbare care ajunge în etapa de finalitate, ci cred într-o transformare continuă, până vom ajunge la forma perfectă. Cred că de la această frază, drumurile ideilor se despart, fiecare având un model propriu cu privire la ce înseamnă acest lucru. Dar să revenim la Avatar. O altă semnificaţie ar fi „o nouă personificare a unei idei cunoscute” Sinonime:0 întrupare, încarnare. În religia hindusă „avatar” înseamnă manifestarea unei zeităţi hinduse fie sub formă de om, super-om, sau animal.

Până la decernarea premiilor Oscar, cred că mai putem dezbate puţin cel mai discutat film, „cireaşa” anului 2009.

Mi-a plăcut filmul, deşi înclin să subscriu cu cei care acuză lipsa de originalitate în scenariu. Un grafician va privi dintr-un punct de vedere, un critic de film dintr-un alt punct de vedere, iar un simplu pasionat de cinema va avea propriul unghi.

Dincolo de povestea aparent banala si a efectelor ridică punctajul filmului, emoţiile mele au fost direcţionate spre un fapt. In lupa dintre tehnologie si primitivism, in lupta dintre atei si religiosi, victoria aparţine spiritului, zeităţii, conexiunii dintre cei care se apară si mediul cu care simt, care este sfânt. Cele doua echipe sunt clar definite. Tehnologia rade in nas băstinasilor primitivi n’avi, se încrede in forţa-i proprie. Sunt definiţi ca greu de învins, deşi nu dispun de mijloace sofisticate. Ei se bazează pe ceva mult mai inalt, dincolo de puterea lor. Se surprind elementele New Age, presărate în acel mediu mirific, palpitant si provocator in acelasi timp, iar scena de rugăciune colectivă în care toţi se ţin de mâini aminteşte de extraordinarul documentar Baraka. O alta scena reprezentativă este zborul celor doi, un zbor plin de emoţie, sub forma unui legământ. Acum eşti pregătit, ţi-ai ales propriul ikran.

Cu siguranţă filmul va lua Oscarul nu pentru poveste, ci pentru munca din culise, pentru conceptul de a crea personaje reale, nu desenate, nu pictate, pentru tehnologia care a revolutionat înca o dată industria filmului.

Picaso spunea: Tot ce poti sa îţi imaginezi este real. Da, iti poti imagina ca esti super erou, acest lucru poate deveni realitate daca doresti cu adevarat si eşti dispus să te supui oricaror reguli pentru a-şi atinge ţelul. Cu mândrie si cu aroganta nu se ajunge sus, doar pentru un scurt timp, iar căderea este fatala.

Te văd.

Butterfly on a Wheel (2007)

Putem începe prin a spune că titlul filmului porneşte de la un citat “Who breaks a butterfly upon a wheel”  de Alexander Pope, “Epistle to Dr Arbuthnot”, ianuarie 1735. Nu am citit poemul, însă acest citat este foarte cunoscut. Deşi criticii vin din nou cu aceleaşi scuze, că filmul nu are originalitate, că replicile sunt banale şi au fost auzite de sute de ori, captivează. Spre deosebire de firul epic cu care ne-am obişnuit în care îndrăgim de dragul personajului orice atac la morală, în acest caz visul american - familia înstarită şi perfectă este răsturnată de mijloacele prin care s-a ajuns la un loc de munca bine platit, lux, bunăstare. Dincolo de familia perfectă se ascund sentimente de durere, de trădare, de neîmplinire. Ce ar fi să vezi şi tu cum e? Ce ar fi să guşti şi tu să vezi cum e să fii trădat, să te doară, să peirzi totul? Încearcă. Îţi place sentimentul? Ţi-ar plăce asă se răstoarne piramida şi cei pe care ai călcat pentru a-ţi satisface plăcerile şi pentru a urca pe scara socială să fie fie acum asupra ta? Pe cine minţi? Pe soţia ta sau pe soţul amantei? Sau poate nu însemnă nimic pentru tine, nu? Tom (Pierce Brosnan) tulbură apele acestei familii fericite, a cuplului Neil (Gerard Butler) şi Abby (Maria Bello). Neil este foarte convingător că ar face orice să îţi salveze copilul, a cărui viaţă este în pericol. Banii nu înseamnă nimic, nici umilinţa nu înseamnă nimic pentru el, doar să se vadă trecut de această situaţie.

Spy Game (2001)

Maestrii sunt mereu caracterizati de tăcere, inţelepciune şi un ritm calculat si echilibrat. E ceea ce mă provoacă de fiecare dată când urmăresc filme în care este un maestru si un discipol, pornind chiar de la Karate Kid, filmul care a fascinat milioane de adolescenţi la vremea lui. Discreţie, tăceree, observaţia, aşa ajunge ucenicul să fie mai bun decât maestrul. Spy Game, (Spioni de elită) în regia lui Tony Scott este un film de acţiune, avându-i ca protagoniţti pe Brad Pitt şi Robert Redford. După eşuarea unei misiuni neautorizate, agentul CIA Pom Bishop (Pitt) este prins şi condamnat la moarte. Şeful lui Bishop, Nathan Muir (Redford) are la disoiziţie 24 de ore pentru a-l elibera. Cei doi protagonişti nu îşi vor trăda fanii nici de data aceasta. Redford are în spate o istorie cinematografică de peste 40 de ani, câştigătorul unui Oscar, în 1980 pentru Ordinary Peopl iar Pitt, deşi a fost nominalizat de două ori la Oscar, nu a reuşit să pună mâna încă pe celebra statuie.

300 (2006)

Istoria antica va ramane mereu o paleta larga de inspiratie pentru producatorii de film. De la greci si romani la razboaie civile, sau de independenta , primul sau al doilea razboi mondial, filele istoriei sunt suficient de groase pentru orice abordare. Cei 300 de spartani ramane o poveste frumoasa, in ciuda luptei asidue a celor 300 de razboinici, soldati, antrenati din pruncie, desi impresiile cu care ramanem depind in totalitate de narator. Primele imagini promit un film palpitant, dar dupa scurgerea celor 10 minute, ramai cu imaginea plasticata a filmarilor realizate in studiouri, cadre mult prea stramte, care realemnte dau impresia unui joc. Efectele speciale in luptele dintre regele spartan Leonidas si magnificul imparat Xerxes se rezuma la niste personaje de jocuri animate. Desi filmul are o cotatie buna, unele scene sunt lungi si plictisitoare, iar la un moment dat ai impresia ca luptele nu se mai termina. Se simte lipsa cadrului natural, unde simti misorul ierbii calcate in picioare, sau al sangelui scurs in  nispul fin. De altfel, filmul a fost gandit de Frank Miller, artist renumit al benzilor desenate si de Zack Snyder. Replicile nu au fost stralucite, dar sa fim seriosi, aici nu replicile au fost importante, care uneori aveau un iz pur de ironie americana, cu siguranta neintalnita la spartanii din legende. La fel si scena de iubire dintre relegele Leonidas si frumoasa lui sotie, neasteptat de incitanta si de detailata , rupta cu desavarsire parca din film, da impresia ca acum regele este si  mai barbat si mai curajos sa isi apere tritoriul si spartanii:).

American Gangster

pagina in constructie

Charlie Wilson’s War

Imi pare rau ca nu am fost mai activa la orele de istorie. Invatam doar cand stiam ca nu am nota, ridicam mana, raspundeam si luam 9 sau 10:). Imi amintesc si acuma, vag, o lectie despre o dinastie chineza. Eram in clasa a 9-a. Politicul se leaga mult de istorc. Si politica-istorica e interesanta. E interesant sa urmaresti cursul isotriei la nivel inalt. Nu imi place politca noastra interna, nu urmaresc stirile. Asta nu inseamna ignoranta, dar cred ca exista si politica de calitate. Sunt oameni politici cu o mare influenta, abili in in arta diplomatiei si in arta convingerii.
Nu am auzit de texanul Charlie Wilson, dar s-a meritat sa se faca un film despre el. (Se pare ca Texasul naste oameni celebri). Desi un tip monden care puteas oricand sa intre in gura presei din cauza stilului de viata, pe plan politic puterea lui persuasiva nu a dat gres. In 1987-1988, afganii au reusit in cele din urma sa infranga Uniunea Sovietica si asta, cu ajutorul SUA. Charlie a avut abilitatea de a intruni o combinatie cat se poate de pestrita de popoare, care se urasc, se lupta…(Israel, Egipt, Afganistan etc.) Ma intreb cum arata scena politica din Orientul Mijlociu in culise. Care sunt intelegerile facute in secret, “off’record”, pentru a mentine imaginea de intoleranta unii fata de ceilalti. Care este rolul femeii in scena politica? Sa nu minimizam influenta feminina. Nu a celor care apar pe micile ecane si dau declaratii, ci a celor care nu se vad… dansatoarele din buric, damele de companie, geishele, curtezanele etc etc. La urma urmei, ce e mai de dorit? Sa lupti pentru o cauza nobila si sa salvezi vieti, dar sa gusti din placerile vietii intr-un mod exagerat, demn de acuzat sau sa fii etic in viata personal, dar indiferent fata de ceea ce nu te atinge? (Cand Charlie Wilson a cerut un million de dolari pentru a consturi o scoala in Afgansitan, cererea i-a fost luata in ras, desi pentru terminarea razboiului s-a investiti un miliard de dolari.)