Se vorbeşte foarte mult. Se vorbeşte mult si tare. Zgomotul te fac sa iti pierzi capacitatea de concentrare, de gandire, de aprofundare. Cu cat e mai multa libertate, cu atat te simti mai îngrădit. Evenimentele se precipită şi parcă ne iau cu asalt. Anul 2009 a venit cu multe veşti care ridica semne de intrebare, semnalând că ultimele file ale Bibliei sunt pe cale de a se implini. Nu am intrat bine in noul an ca Uniunea Europeana a facut publica legea care introduce cipurile in cărţile de identitate a cetăţenilor europeni, in Romania s-a emis legea de urmarire si stocare a datelor (telefon, email), iar americanii se uită la noul lider ca la un salvator. Costurile ceremoniei s-au ridicat la 75 de milioane de dolari, o sumă exagerată chiar dacă evenimentul marchează o importantă dată istorică . Am spune că doar lumea adultilor este ata de tulbure, insa dupa realizarea celor doua studii comandate de Consiliul National al Audiovizualului, consacrate „Evaluarii reprezentarii violentei in programele televizuale” s-a efectuat o monitorizare a programelor de desene animate difuzate de cele trei canale tematice prezente pe piata audiovizualului românesc: Cartoon Network, Jetix si Minimax. Scenele de violenta reprezinta 43%. 28%, respectiv 29%  la nivelul canalelor analizate. Nu pot să nu recunosc că m-a tecut un fior la gândul că media găseşte explicaţii elaborate pentru fiecare decizie, asigurându-ne că măsurile sunt luate pentru protecţia noastră. Mai mult, vocile care se ridică în semn de protest sunt luate în derâdere, demonstrându-se sentimentul ateu de care sunt stăpâniţi titanii mediei, formatorii de opinie. Datoria noastră este să protestăm, să nu acceptăm tot ce ni se impune, să nu mai fim purtaţi de vânt, să avem tăria de a ne exersa capacitatea de discernere si să vedem dincolo de explicaţiile superficiale pe care le primim. Este o agendă bine pusă la punct şi în aşa-zisa libertate vom ajunge să nu însemnăm mai mult decât un cod de bare, un număr, pe care îl ştergi dacă nu îşi plac istoria sau orientarea lui. Poate sună a SF, dar trăim paradoxul unui SF real. De la cipul din cartea d eidentitate, se ajunge foarte uşor la cipul introdus în mână sau în frunte, care funcţionează pe baza frecvenţelor radio şi se încarcă de căldura corpului. De la „Mesia” americanilor se va ajunge foarte curând la adevăratul lider mondial, acel om înţelept în care îşi vor pune toţi nădejdea, însă va înşela pe mulţi. Astfel s-a răsturnat opinia mea şi criticile pe care le ridicam împotriva celor care suneam mereu „acstea susnt vremurile din urmă.” Susţineam că au mai fost vremuri grele, fiecare generaţia a trăit „vreamea din urmă” cu războaie, persecuţii, crize, ciumi etc. Dar recunosc vremurile apocaliptic pe care le trăiesc şi sunt mai aproape decât mi-am imaginat, sau decât aş fi vrut. Tanzaţia dintre 2008 şi 2009 aduce mari schimbări, o nouă epocă cu lozinci „de mai bine”, dar cu mai multă dominaţie, autoritate, control, lipsă de intimitate, violarea libertăţii persoanle, reducând tot mai mult volumul libertăţii de exrimare. Dar dacă noi vom tăcea, pietele vor striga.

Ultimele zile ale lui decembrie vor fi pentru foarte multi un soc. Multi vor clatina din cap si isi vor aduce aminte de anii anteriori, anii buni in care umpleau cosul cu cumparaturi fara sa se uite prea mult in portofel. Altii au fost mereu moderati, dar mai este o categorie, cei care nu au avut niciodata nimic. Cred ca pe ei ii va afecta cel mai putin tulburarile din acest an si prezicerile sumbre ale viitorului. Comentarii de genul: “vine sfarsitul”, “gata cu lumea asta” sau altele de acest gen, pe langa supozitiile analistilor de toate genurile, vuiesc pe toate undele…Dincolo de zgomot, dincolo de forfota orasului, dincolo de cladirile gri, deparrte de imaginea panoramica a citadinului, sunt eu. Nu ma cuprinde niciun curent, nu ader la niciun trend. Nu sunt nici solitara, doar adanc inradacinata pe un teren stancos, de unde nu ma clatin. Ca un catarg semet in bataia valurilor ma incapatanez sa nu cedez.

Nu pot sa trag linie dupa cele 365 de zile. Anul acesta nu. Ar fi absurd. Dupa trei decenii de existenta nu pot decat sa trag o linie mai groasa si sa ma ma identific cu pictura lui Paul Gauguin intitulata De unde venim? Ce suntem? Incotro ne indreptam? (1887)care sugereaza alegoria vietii, de la nastere la moarte.. Au trecut mai bine de o suta de ani de la intrebarile puse de artist, perioada in care au avut loc doua razboaie mondiale, Holocaustul, revolutii, crize, calamitati. Si nu a venit sfarsitul.Curios ca atunci cand lucrurile merg bine si cand e pace si linist,e  nimeni nu spune ca vine sfarsitul sau e linistea dianintea furtunii. Poate ne dorim sa vina sfarsitul, de aceea invocam aceasta fraza religioasa, in care credem. Insa ce va fi dupa aceea? De fapt, sa o luam cu inceputul. De unde venim? Nu vreau sa dau raspuns pentru intrebarea pusa la plural. Fiecare are propria conceptie de unde vine. Poate e una inventata sau una imprumutata. Stiu de unde vin si la aceasta intrebare nu a trebuit sa meditez trei decenii. Ce suntem? Oameni cu suflare, cu vointa, morotizati de ambitii si sentimente. Fiinte inteligente. Cateva kg de pamant amestecat cu fier, zinc, magneziu, fosfor etc. Eu sunt creatia Creatorului. Imaginea chipului sau si lumina ochilor Sai. Incotro ne indreptam? Daca, dupa conceptiile unora totul s-a nascut din haosul primordial, atunci trebuie sa se sfarseasca cu haosul apocaliptic. Problema este ca haosul primordial nu l-a creat omul… Ceea ce traim este rezultatul actiunilor, deciziilor ianintasilor nostri. Eu ma indrept spre o alta lume. Eu nu sunt din lumea asta. In ceea ce ma priveste, daca trag linia dupa cele treid ecenii de existenta pe care le invoc cu o tot mai mar mandrie, pot sa spun ca am raspuns la intrebarile lui Gaugain, care l-au framantat in urma cu mai bine 100 de ani.Contemporan cu Van Gogh, a aplicat conceptul simbolismului in artele vizuale. In acest proces, au transformat arta intr-un mijloc pentru emotii, fantezie, reverie si vise. A fost inamicul gandirii moderne si  lupta sa cu tehnologia si cu alte descoperiri moderne a culminat cu aeasta lucrare pe care a realizat-o intr-o luna inainte de a-si curma viata. Aceleasi intrebari le-a ridicat si Voltaire cu un secol inaintea lui. Aceleasi intrebari mai bantuie omenirea si in ziua de azi. Diferenta dintre mine si Gaugain este ca el a murit fara sa primeasca raspuns, a murit trist si neimplinit, dar eu am raspunsul si ma rog sa mor impacata si multumita, nu de mine, nu de ce am facut, ci de viata pe care am trait-o.

In fiecare sezon, stilistii pregatesc ceva nou. Fie scot revistele prafuite din anii 50 sau 60, fie adapteaza vechile modele. Tot ce tine de croi, material, culoare, lungime, accesorii. Industria modei captiveaza, e ca un roi de albine unde se lucreaza non stop. E, ce-i drept nu urmaresc moda ca un adevarat stilist, pentru ca nu sunt. Dar nu cred ca este cineva care sa spuna ca nu il intereseaza domeniul. Cea mai des pusa intrebare este: Cu ce imbrac???? Stilurile sunt atat de variate, incat e greu de ales ceea ce ti se potriveste. Nu tot ce se poarta iti vine bine. Sunt si avantaje si dezavantaje in epoca in care se poarta orice. Unii nu isi pot defini un stil, iar cei care nu au inclinatie in a combina culorile si obiectele vestimentare pun pe ei ce gasesc mai la indemnana, chair daca poarta haine de marca, scumpe. Astea fiind spuse, eu cu ce ma imbrac? Ma uit in oglinda si ma bucur ca nu e toata lumea fotomodel:). Ce bine ca nu sunt perfecta, ce bine ca nu am picioarele de 100 cm, ce bine ca… Ok, deci, unele lucruri trebuiesc acoperite, altele trebuiesc evidentiate. Asa spune teoria. Practic, lucrurile se schimba. Se ajunge d emulte ori la o adevarata obsesie, cand te uiti in dulap, in oglinda, iar in dulap iar la oglinda. Pentru un vernisaj sau un cocktail, o intalnire pretentioasa, o piesa la teatru, un concert, fiecare eveniment cu cerintele lui. Cred ca pentru un eveniment de seara aleg clasicul negru in combinatie cu alb. Mereu la moda, mereu elegant. Tabla de sah, zebra sunt la moda!  Asadar, alegeti cea mai sigura combinatie, care acopera ce trebuei sa acopere si scoate in evidenta ceea ce trebuie scos in evidenta. Pentru blonde recomand negru cu alb, pentru brunete alb cu negru. Dar ca sa nu spuneti ca parerea mea nu este avizata, o intaresc cu exemple concerete: Se pare ca fusta neagra cu talie inalta in combinatie cu o bluza alba a devenit un fashion statement printre celebritati. Jessica Alba arata ca o secretara sexy, Hayden Panettiere este sic, iar Dita von Teese nu renunta la aerul retro. Au ales rosul pentru un strop de culoare, la unghii, pantofi sau poseta.

Am fost provocat cu o anumită ocazie de definiţiile pe care le-a dat cineva despre jurnalist. Ce este jurnalistul? Am fost uimit să văd o serie de comparaţii, care mai de care mai interesante şi să văd zugrăvindu-se un personaj aproape mistic. Ce idée… nemaipomenit. Oare eu de ce nu mi-am pus această întrebare? Poate pentru că nu sunt jurnalist. Poate. Dar lucrez aproape de aceşti oameni, uneori chiar cu ei… Chiar dacă, fără supărare, sunt amatori, se numesc jurnalişti. Şi, să fim serioşi, nu poţi deveni profesionist peste noapte. Toţi trec pe la capitolul începător sau amator. Deşi, trebuie să recunoaştem că întâlnim în viaţa acele cazuri rare, care ne taie respiraţia, şi privim cu admiraţie la operele, lucrările şi realizările pe care le au unii de la o vârstă fragedă. Nu sunt ei de vină…

Dar să revin la jurnalistul din mine. De fapt, spuneam că nu voi fi un jurnalist bun. Şi nu vreau să vă las fără argumente. Există o categorie de oameni care are o atracţie deosebită spre schimbare. Aceşti oameni sunt pasionaţii, vizionarii, care vor să schimbe lumea, şi-ar da viaţa pentru o cauză dreaptă. Aşa s-au născut profesorii care sunt amintiţi de generaţii întregi de elevi/studenţi, aşa s-au născut misionarii, rămaşi în istorie pentru pasiunea pentru suflete, aşa s-au născut artiştii, muzicienii, scriitorii, cercetătorii, medicii, detectivii, jurnaliştii…. Se pare că intrăm toţi în această categorie, nu-i aşa? Toţi am vrea să schimbăm lumea, toţi avem propriile idei şi opinii despre ceea ce nu merge bine şi despre ceea ce trebuie schimbat. Diferenţa dintre unii şi alţii este că unii chiar recurg la fapte pentru a-şi împlini misiunea sau visul, iar alţii rămân doar cu visul ….

Şi având aceste motoare pornite în interiorul nostru, nu mai trebuie să ne punem întrebarea oare ce l-a determinat pe ziaristul canadian Serge Monaste să scrie despre “Protocoalele de la Toronto – Natiunile Unite contra creştinismului”. A urmărit un fir, dar s-a dovedit fatal – decedat în situaţii suspecte în 1995. Şi nu ne vom mai întreba de ce reporterul de la Wall Street Journal, Daniel Pearl, a ales să îşi divulge adevărata identitate, răpit fiind de Al-Quaeda: Sunt Evreu! Trupul i-a fost măcelărit cu brutalitate. Mai întrebăm de ce?

Laşi sunt cei care spun că oamenii aceştia au fost „fraieri”. Că au murit în zadar. Pentru că nu este un lucru mai măreţ decât să îţi dai viaţa pentru semenii tăi. Şi sincer, cine ar mai face acest lucru? Sau îţi trebuie un anumit context?

Jurnalistul pasionat, jurnalistul care schimbă lumea… Jurnalistul care e gata să scormonească un trecut periculos, pentru a aduce la suprafaţă adevăruri care ar putea salva mii de vieţi în schimbul demascării unui om… Jurnalistul care nu se teme să pună întrebări incomode, jurnalistul pentru care nu există personalităţi, preşedinţi, mari savanţi, teologi nici mari terorişti, doar oameni, şi atât. Jurnalistul care urmăreşte firul ariadnei cu încredere şi îndrăzneală. Nu am curajul acesta. Dar recunoscând că nu am curajul nu îmi dovedesc laşitatea. Am căutat întotdeauna să mă feresc de situaţiile periculoase, să nu dau de bucluc. Poate o să mă acuzaţi de comoditate, de plăcerea de a mă simţi în siguranţă. Parţial adevărat. Nu judecaţi mărturia mea doar dintr-o perspectivă pur omenească. Într-adevăr nu caut situaţiile periculoase, dar dacă la un moment dat ar apărea în viaţa mea o astfel de situaţie, nu a aş fugi, nu aş da înapoi, pentru că mă încred în Cel ce a permis să mă confrunt cu ea. Şi totuşi, acest lucru nu mă va face un bun jurnalist.

Şi atunci cum rămâne cu pasiunea mea pentru oameni, pentru suflete? Cum rămâne cu flacăra de a schimba ceva? Cum rămâne cu visul, cu viziunea? Faptul că nu voi fi un bun jurnalist, nu înseamnă că nu pot fi un bun scriitor – ceea ce scriu poate avea un impact mare asupra celor ce citesc. S-ar putea să fiu un bun critic de film – să subliniez valorile, să recomand, asemenea operelor literale, capodopere ale genului. S-ar putea să fiu un bun fotograf – să încetez să mă folosesc cuvintele şi să vorbesc în imagini. Să îmi spun părerea despre lume într-un alt mod, să creez cadre şi contexte.

Poate nici tu nu eşti bun, şi recunoşti acest lucru, poate tocmai pentru că urăşti starea de mediocritate pe care o urăsc şi eu. Am invocat-o de atâtea ori şi încercă din răsputeri să ies din ea. Rămân la ideea de a fi cel mai bun, chiar în cel mai mic lucru. Căci cel mai mic va fi cel mai mare. Şi merită să dai tot ce ai mai bun pentru a fi cu adevărat relevant. Să nu exişti doar, pentru că aceasta a fost o conjunctură nefastă a vieţii, ci să exişti cu scop şi cu demnitate. Şi vei avea demnitate atunci când vei da totul din tine, nu pentru tine ci pentru cei din jur.

Sunny, warm, colourful, like a holiday. I’ve seen the unknown smiles, I felt the unknown arms surrounding me, the hugs, the hearts beating for me. Unseen friends, far away lover, and yet so close… A far away thought, or a phone call from an unexpected friend means more than nicely wrapped gifts… I received heart gifts….
But let me start from the beginning. Early morning when I woke up and looked outside my window and I saw a very bright light, sign that the sun was really rising! For me! I had no special wish, so the first minutes of morning surprised me. Then the thought came to my mind… let’s make this day special, let’s do something different, let the day surprise you. You just be the special guest of this day! What a great day! I looked in the mirror… I needed some adjustments. A nice shower would refresh me, a new hairstyle and something trendy… Great! Let’s do it! Spent some tome on the first morning calls, read my messages on the internet, and ready to get out of the door and do something that I havend done before and walk in places I haven’t been for quite a time. I grabbed my camera, ready for My Late October shots, grabed my old CD player ready to absorb every word of celebration of this day! Perfect Day, How Great is Our God, How Excellent is Thy Name etc. I’ve never walked on the street with my headphone on my ears…. LISTENING.
How is it to walk on the streets, on your birthday, alone, all by yourself, feeling happy, satisfied? No friends around, no lover around, no one you know… Quite an experience! A great one! Loved it!

Tomorrow is my birthday. What shall I do tomorrow? Something special something new, or memorable… I would prefer to have a day of inspiration. I would dedicate this day to LIFE. To celebrate life. There are many ways of doing it. Cheering and spending time with friends! Remembering old times when we used to…. I don’t want to recall the past. Interestingly, my verse for this year was a tough one. It was about friends. Just read Jeremiah 9:4. You will be shocked! Well, people are your enemies, people are your friends, people are your fans, people are the ones who hate you. I don’t fell the need of people. They disappoint me too much. J Like I would be perfect! No, no at all, but I just try so hard to keep the values up, to bring back the good old etiquettes, when people would say “May I have the honor of sitting beside you?” don’t get me wrong! I’m not saying that those years were better, that those people were different. Well, thy were, from a certain point of view. We have the chance of a rich world history. So many trhings happened before we came, and yet, so little we learn. Where is that saying – learn from other’s mistakes? No, we do not intend to learn. Our nature is wicked, and I is to painful to be aware of it! Tat’s why maybe it is a lot more easier for those who are ignoring the truth or they refuse to admit it. It is easier now… but later, it will be harsh. Do we try to run from all the thngs that happened before us? So many people were concentrated on building a Golden Society, everyone using its evil ways, thinking that it would work. But in the end it turned to be fatal… Oh how true it is that good intentions without knowledge are fatal. My mind is like a swirl sometimes… funny. We talk so much these days. Way too much. If we do something with our hands, we talk about it for days! This is the époque I live in. Do I fit in? No, quite a bit. Would I choose to live in another time? No, quite a bit. I’m in the right place at the right time. Maybe my “square” is mobile ad not very well defined, but I will be in the right place. No, I’m not a chess figurine, but I believe in God’s good decisions.

What I want for my birthday? Well, maybe a des1k lamp, a car, a home, a job, a child? Which would best fit for a birthday present? Sometimes it is to difficult to choose, not only for others but for myself as well. This time I chose a desk lamp. It’s nice. I like it, although it shines too bright on my keyboard and can’t see the letters very well J. Will I remember my birthday? Of course. I look out the window; I see the red yellow and green leaves, the beauty that the nature painted before my eyes, the cold the October rain, or the fog, or gentle touch of the sun. It is never the same. Sometimes I like it, sometimes I hate it. But I like this day, though.

It’s me, here, 2007, at 28 years old and 365 days and 11 hours. Young if I were to compare myself wit my 87year old grandma and old if I were to compare myself to a 18 year old. But young in spirit, young because youth is not defined by your skin. The skin is such a fragile and expensive material!!! J Yet it is our cover, an we do need to take care of it. Tomorrow I’ll be 29, an age with no resonance. It doesn’t tell me anything. It’s like an empty barrel, when you hit it, no sound.

Atât de rău doare când conştientizezi că eşti mic şi neînsemnat, un plod fără formă, un chip de lut plin de defecte… Doare să ştii că eşti departe de perfecţiune, departe de ceea ce ai vrea tu, de fapt. Nu că mi-aş fi stabilit un ţel pe care nu l-am atins, nu că mi-aş fi dorit să ajung pe o treaptă pe care nu am ajuns. Mi-e teamă să îmi stabilesc ţinte înalte, şi nu de aceea mi-e teamă că nu le pot ajunge, ci mi-e teamă de dezamăgire. Cel mai tare nu poate să mă dezamăgească decât sinele meu. Ah, şi cât de rău doare această dezamăgire. Nu poţi invoca nici o scuză, nu poţi să te căieşti. Atunci poate e preferabil să nu faci nimic ? Să nu te străduieşti? E nevoie de o doză mare de inocenţă şi de naivitate, să poţi merge înainte ca un copil, cu zâmbetul pe buze şi să nu înţelegi că vocile care stau în jurul tău te descurajează. Să crezi, că, de fapt, te descurajează. Dar tu să mergi înainte şi să îi implori pe cei din jurul tău să te ajute, să îţi dea o sugestie, să te îndrume.
Până la urmă am ajuns la concluzia că dezamăgirile mele se trag din nerealizările mele. Şi mare a fost greşeala să aştept să fiu încurajată de realizări, de reuşite. Poate, totuşi ar trebui să revizuiesc valoarea pe care o are omul. Care este măsura în care un om primeşte valoare? Când un om evaluează un alt om, nu face decât să îşi exprime o părere subiectivă, de cele mai multe ori, nu obiectivă. Pateu un om să dea o valoare reală unui alt om? Nicidecum. Şi am căzut şi eu în această deşertăciune, aşteptând ca ceea ce fac să fie de valoare pentru cineva. Să mă laude şi să îmi spună că am făcut ceva de excepţie. Dar încă tot nu sunt în clar cu noţiunea de excepţional versus mediocru. Aş vrea să fac bine ceea ce fac, nu vreau să mă complac în mediocritate şi iată, că am ajuns din nou în faza în care nu mai ştiu ce ştiu. Este cel mai de evitat punct. Acolo pendulezi, aşteptând să cazi în locul potrivit.

M–am retras în mine asemenea unei scoici care se închide în momentul în care un fir de nisip a pătruns în cochilie. M–am retras în cochilia mea din adâncul mării, sângerând şi plin de durere. M–am retras în singurătate ca să–mi alin rănile şi durerile. Voi deveni o scoică uitată pe fundul mării, acoperită de nisip fără s–o ştie nimeni. Pe dinafară pare moartă, fără viaţă, o cetate înconjurată de ziduri pe care viaţa a părăsit–o. Cât de mult înşeală aparenţele!!
După ani de chin şi de durere petrecuţi în singurătate, din firul acela de nisip iese o minunăţie. O perlă care va fi furată de alţii. Cine ştie dacă rănile mele nu se vor transforma într–o bună zi în “minunăţii”? Toate loviturile primite au menirea de a crea…perle. Cât de nedrept mi se pare! Tot ce ai creat, tot ce ai făcut să fie furat, să fie răpit, smuls de la tine!!! Ce vină are scoica? Se gândeşte cineva la anii de chin, de suferinţă petrecuţi în singurătate, uitată de lume, ca apoi, într–o secundă, rodul lacrimilor ei să fie luat?
Voi rămâne uitat şi părăsit. Mă voi acoperi cu nisipul fin al mării şi voi asculta melodia ei. Mă voi ascunde pentru ca să nu–mi fure nimeni comoara. Cine îmi va fura comoara, îmi va fura inima şi nimeni nu poate trăi fără inimă. Mă voi uni cu scoica şi tăcuţi, amândoi vom continua să suferim în tăcere şi să creăm, până când vom ajunge la capăt.
Suntem sortiţi pierzării, dar noi nu vom muri. Lăsăm în urma noastră un semn, o amintire, o perlă de care se va folosi altcineva. Nu va pricepe nimeni, niciodată sacrificiul. Sau poate totuşi, cineva se va ridica deasupra tuturor, şi va coborî în adâncul mării şi va căuta sub pătura de nisip scoica mamă şi–i va dărui ceea ce i–a fost furat. Îi va dărui perla, ca să se bucure în ultimele clipe de viaţă de comoara ei. Amintire a suferinţelor, a durerii, a lacrimilor. Nisipul o va mângâia, marea îi va cânta şi va muri fericită.
Moartea e ultimul capitol al vieţii şi primul capitol al eternităţii.

… Dacă totuşi suprafaţa e văzută de toţi, adâncul rămâne un mister doar pentru sufletele demne de a-l descoperi. Ce anume face un suflet să fie DEMN? Dorinţa de a vedea dincolo, dorul de a explora şi de a descoperi taine minunate, foamea după o lume diferită, plictiseala de o lume banală, monotonă…
În această grabă şi aglomeraţie, am ales să cobor acolo unde, unora le e frică, altora le lipseşte tăria, acolo departe… dar nu singură. Sunt învăluită de o imensitate albastră, verde, uneori rece, alteori caldă în care soarele îşi strecoară parcă razele, pentru a avea parte de lumina cea mai caldă de mângâierea cea mai tandră. Valuri, valuri mă înfăşoară şi mă surprind totodată – transparenţa apei, claritatea, sinceritatea. Te invit să culegem corali, să căutăm perle. Ştiu că adâncul e la fel de periculos ca şi suprafaţa. Ne vom feri de tentaculele unei caracatiţe morocănoase, vom fugi de alte ciudăţenii deloc prietenoase, ne vom ascunde de un rechin fioros într-o epavă, uitată demult, dar ce-mi pasă? Nu mi-e frică. Vom râde alături de un delfin jucăuş, în timp ce sute de stele şi meduze se vor aduna pentru a face decorul pentru… Regele şi Regina mării…